GRECIA ȘI ROMA ANTICĂ ÎN PROFEȚIILE UMANITĂȚII

Istoria lumii greco-romane  este atât de fascinantă încât  a modelat ireversibil  istoria  întregii umanități.

Pentru  cei care au timpul și răbdarea necesare   parcurgerii unui  material  amplu despre acest subiect, am atașat  câteva pagini din ultima carte,  publicată de mine în 2008, sub titlul ,,Devastatorul” și care analizează  din punct de vedere al profețiilor, care  au fost   făcute cunoscute umanității cu  sute de ani înaintea  apariției acestor   imperii pe scena lumii, istoria acestora.

Toate popoarele lumii au ca strămoşi pe cei trei fii ai lui Noe. Evoluţia lor în istorie a fost mai semnificativă, sau mai puţin semnificativă, în funcţie de conducătorii lor şi de puterea de care dispuneau. ,,Geneza 10:7 ,, Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.

 8 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.

9  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”

10 El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear.”

Geneza 11:10 ,,Iată spiţa neamului lui Sem. La vârsta de o sută de ani, Sem a născut pe Arpacşad, la doi ani după potop.

11  După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit cinci sute de ani; şi a născut fii şi fiice.’’

Urmaşii lui Sem au fost : Elam, Asur, Arpacşad, Lud , Aram, Uţ, Hul, Gheter şi Meşec. Din Arpacşad s-a născut Eber, din care au apărut evreii. Eber înseamnă „regiune de dincolo, cealaltă parte, nomad, strămutat”. Toţi urmaşii lui, până la  Avraam şi Isaac, au ştiut de minunata salvare a familiei sale din potopul care cuprinsese lumea. Dintre semiţi, Avraam este cel mai proeminent personaj al antichităţii, din el s-a născut  poporul Israel şi apoi Iisus Hristos, salvatorul lumii.* 

Fiii lui Sem şi ai lui Ham s-au dezvoltat rapid şi au ocupat teritorii întinse.

*O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred  Hârlăoanu

Fiul cel mic, Iafet, venit ultimul, a trebuit să ia în stăpânire teritorii periferice, mai puţin favorabile vieţii. Fiii lui Iafet, mezinul familiei lui Noe, au fost: Magog, Gomer, Tubal, Meşec, Madai, Tiras şi Iavan, din care se trage neamul grecilor şi  romanilor.
Daniel 8:5,, Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus, şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.

6  A venit până la berbecul care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în râu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui.

7  L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbec, şi i-a frînt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trîntit la pământ, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui.’’

Ţapul a fost identificat de îngerul Gabriel ca fiind împărăţia Greciei, deşi o împărăţie  a Greciei nu exista, în adevăratul sens al cuvântului, decât după încoronarea lui Alexandru Macedon. Totuşi, Gabriel afirma despre greci că erau o împărăţie.

Daniel 8:21 „Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat.”

Trebuie remarcat că ţapul grecesc, din profeţie, a cutreierat toată faţa pământului înainte de a cuceri Medopersia, deci înainte de apariţia lui Alexandru Macedon. Pentru  că din Grecia se desprind patru regate elenistice mai mici, şi apoi din acestea apare cornul cel mic, este necesară o detaliere a istoriei acestei naţiuni. Organizarea statală a lumii greceşti era desăvârşită de multă vreme iar puterea acesteia sa dovedit  în cursul istoriei, mai ales când  imperiul Ahemenid a vrut să o cucerească. De aceea, profetul prezintă Grecia ca un stat deja consolidat şi funcţional din toate punctele de vedere. În momentul expansiunii mondiale,  ţapul grecesc avea deja primul împărat pus în fruntea sa pentru a cuceri lumea.

Grecia antică rămâne în istorie prin extraordinara expansiune a civilizaţiei sale, încă din sec. VIII î.Ch. Datorită terenului preponderent muntos (aproximativ 80% din suprafaţa totală), grecii au preferat să migreze spre zone mai primitoare. Ei au ocupat coastele mării Mediterane   şi ale marii Negre, înfiinţând colonii greceşti puternice din punct de vedere economic şi militar. Întreaga zonă mediteraneeană  şi pontică a fost împânzită de colonii ale unor cetăţi din Grecia continentală, cum i se va spune ţării lor de origine. Profeţia este cât se poate de exactă, atunci când afirmă că ţapul grecesc a colindat toată lumea înainte de a cuceri Medopersia.

            În secolul VIII î.Ch a fost colonizată peninsula Italică, unde au luat fiinţă puternice oraşe greceşti care dominau întreaga zonă, până la dezvoltarea unei alte puteri militare şi economice, Roma. Italia era un puternic centru colonial grecesc încă din secolul VI î.Ch, asigurând un cadru extraordinar dezvoltării ştiinţei şi filosofiei. Înfloritoare colonii greceşti au fost înfiinţate, din nordul Africii, în Cyrene, până  în sudul Franţei, la Marsilia*.

         Colonizarea Italiei au început-o Eubeenii, în zona centrală, unde au înfiinţat Pithekoussai şi Cumae. Tot Eubeenii au înfiinţat, în Sicilia de est, Naxos, Leontini, Cataneiar,iar în strâmtori, Zancle, Mylae, Rhegium.

          Un puternic centru filozofic l-au înfiinţat foceenii, în sud-vestul Italiei, la Velia (Elea). Ei  îl aveau ca profesor pe Parmenide, care a înfiinţat şcoala reducerii la absurd şi a contribuit la inspirarea unuia din dialogurile lui Platon. Vestitul savant Phytagoras din Samos era prezent în Crotona, în sudul Italiei, unde  a înfiinţat o şcoală renumită ce-i purta numele.

 Agrigentul era un alt oraş grec, situat în Sicilia, considerat unul din cele mai frumoase oraşe ale vremii.

 Dorienii au înfiinţat în Sicilia, Siracuza, Megara Hyblaea. Rodienii şi Cretanii  au înfiinţat  în Sicilia Gela. Aheii au înfiinţat în sudul Italiei Sybaris, Crotona, Caulonia, Metapontum, Posidonia. Spartanii au înfiinţat, tot în sudul  Italiei, Tarentum, Siris, Locri. Siracuzanii au înfiinţat Helorus, Acrae, Casmenae, Camarina.

* Grecii de peste mări, de John Boardman;

În vestul Siciliei au fost înfiinţate coloniile Selinus, Acragas, Himera, Lipara,Elea.

Colonizarea greaca a fost un fenomen ce s-a extins pe parcursul mai multor secole. Băştinaşii au fost alungaţi sau supuşi noilor stăpâni. În felul acesta, Italia era sub stăpânire greacă cu mult înainte de apariţia lui Alexandru Macedon. Studiind istoria cetăţilor din Grecia Mare (Magna), cum era numita peninsula italică, observăm un caracter aparte al acestora. Coloniile nou înfiinţate erau centrate pe cetăţi noi, care aparţineau unor  oraşe metropolă de pe continent, din Grecia  propriu zisă.            Izolarea de patrie i-a făcut pe colonişti să resimtă  mai puternic, decât  cetăţenii din metropola continentală, sentimentul apartenenţei la grup. Ei se numeau milesieni, atenieni, corintieni etc, de la numele cetăţii mamă. Înainte de a afirma că erau greci, ei declarau că erau cetăţeni ai Atenei, Miletului, Corintului etc.        

Coloniştii primeau ajutor permanent din oraşul mamă şi dădeau, la rândul lor, ajutor în caz de ameninţare militară externă. Exista o relaţie extrem de strânsă între colonii şi oraşele mamă. Ele erau dependente total de acestea, deşi uneori apăreau răscoale .

            Coloniile trimiteau o parte din venit în cetatea mamă, iar comerţul lor era strâns dependent de relaţiile bune cu cetatea de origine. Dependenţa coloniilor de  cetăţile  din Grecia continentală  a făcut ca afirmaţia profetului să fie corectă. Cine stăpânea Grecia continentală stăpânea şi coloniile. Întreg comerţul coloniilor şi forţa lor navală depindeau de Grecia continentală. Fără o flotă navală puternică, coloniile erau izolate şi sortite nimicirii de către piraţi  şi regii băştinaşi, situaţi în zonele limitrofe. Un exemplu de răscoală, provocată de subordonarea totală a coloniilor faţă de cetatea mamă, este  descris de Tucidide în războiul Peloponesiac, în care insula Corcyra refuza să se mai supună Corintului, care dorea să întemeieze un imperiu în Mediterana centrală.

Peninsula italică era, prin urmare, o a doua Grecie, mai mare şi mai bogată în  câmpii bune pentru agricultură. Apogeul dezvoltării greceşti a fost atins în perioada Alexandrină şi postalexandrină. Între secolele VIII  şi  IV î.Ch, Grecia  şi-a dezvoltat cultura, economia  şi armata şi a cunoscut un proces de expansiune colonială fără precedent în istoria antică. Aşa se explică declaraţia lui Daniel (Daniel 8 :5) că  ei au cutreierat lumea până în momentul ciocnirii cu civilizaţia medopersană a orientului.

După cutreierarea pământului, ţapul grecesc s-a năpustit asupra  berbecelui medopersan. Grecii nu au atacat Medopersia decât după ce s-au întărit  economic şi militar în tot occidentul, astfel încât resursele lor militare şi economice să fie suficiente şi comparabile colosului medopersan. Cum au procedat medoperşii când au cucerit Babilonul, tot aşa au procedat grecii când au cucerit lumea. Ei au acumulat resurse economice şi militare  suficient de mari cât să poată susţine o campanie agresivă împotriva  medoperşilor.

Chiar dacă Grecii erau extrem de divizaţi, şi fiecare cetate avea propriile legi, ei reprezentau totuşi o singură naţie, aveau valori comune şi, la nevoie, se aliau între ei pentru a respinge orice atac extern. Aşa s-a întâmplat după atacul persan asupra Greciei. Cetăţile greceşti au căutat să se unească sub  o comandă unică. Dacă studiem textul din Daniel cap.11:1, constatăm că denumirea folosită pentru greci indică  un anumit statut  al acestora, în raporturile de forţe din zonă.

Daniel 11:1  „În anul dintâi al lui Dariu, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijinesc.

2  Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de-al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi, şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.

3  Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere, şi va face ce va voi.’’

Observaţi folosirea aceluiaşi termen, aparent impropriu, ”Împărăţia Grecei”, atribuit unor cetăţi-stat, care numai unite nu erau, iar despre un rege, nici nu putea  fi vorba. Multitudinea de cetăţi greceşti, răspândite în toată Europa, nu a constituit  un impediment pentru îngerul Gabriel să-i vadă ca o entitate statală unică şi să-i numească „Împărăţia Greciei”. Războiul dus de ahemenizi contra grecilor a început cu mult înainte de apariţia lui Alexandru Macedon  şi deci, folosirea   termenului de ,,împărăţie’’, pentru  a desemna puzderia de cetăţi-state greceşti, este bine de reţinut şi de luat în calcul, când vom studia   apariţia  următorului imperiu.

Traducerea greacă are aceeaşi semnificaţie ( basilei/ ~Ellh,nwn -Basilei Hellenon) adică împărăţia Gerciei. Profetul Daniel afirma că Persia a pornit război împotriva împărăţiei Greciei. Dar este ştiut că nu a existat o Împărăţie propriu-zisă a Greciei înainte de Alexandru Macedon. Grecii erau răspândiţi în toată Europa în cetăţi stat, unele conduse democratic, unele având regi locali, dar niciodată unite sub o singură comandă, ca în Imperiul Persan. Rezultă că Biblia operează cu alte criterii faţă de istoricii actuali.

          Să urmărim şi alte texte care ne spun câte ceva despre modul cum privea cerul  Grecia  antică. În discuţia cu profetul Daniel, din capitolul 10, îngerul Gabriel îi explica de ce răspunsul la rugăciunea sa a întârziat. Explicaţia dată are menirea să ne deschidă ochii ca să vedem dincolo de cortina lumii vizibile, în lumea îngerilor fideli lui Dumnezeu, aflaţi în luptă cu  îngerii rebeli. Răspunsul îngerului, formulat ca un fel de scuză pentru întârziere, conţine informaţii mult mai preţioase decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată. Este  unul din puţinele  texte din Biblie unde ne sunt oferite detalii ale luptei dintre  îngerii lui Dumnezeu şi îngerii rebeli.

 Daniel 10:20  El mi-a zis: „Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!

Biblia afirmă că în spatele mulţimii de oraşe greceşti era altceva  care  asigura unitatea. Ea era asigurată de strategul din umbră, îngerul împărăţiei răului  care răspundea de cetăţile greceşti.

În timp ce pentru greci şi perşi exista un strateg al răului, pentru evrei exista un protector, în persoana lui Mihael, căpetenia îngerilor buni, menţionat şi în Apocalipsa 12:7 ca fiind Iisus Hristos. Gabriel, îngerul care stă în faţa tronului lui Dumnezeu, avea misiunea de a se lupta cu îngerul răului care conducea Medopersia, şi cu cel care conducea Grecia. Nu se afirmă direct că îngerii care conduceau Medopersia şi  Grecia erau rebeli dar, din moment ce Gabriel se lupta cu ei, rezultă că nu aveau cum să fie  al lui Dumnezeu. Din aceste detalii se observă implicarea îngerilor devotaţi lui Dumnezeu în favoarea oamenilor. În momente mai dificile, însuşi Mihael intervine pentru a da ajutor în lupta cu îngerii rebeli.

Cum se face că forţele răului au câte un comandant din umbră pentru fiecare împărăţie ? Există un singur răspuns satisfăcător : Satana învrăjbeşte oamenii între ei  şi împărăţiile între ele pentru a provoca înarmarea lor. El nu ştie viitorul, decât din ceea ce spune Biblia şi, de aceea, provoacă oamenii la  înarmare pentru ca, din valurile agitate ale istoriei, să răzbată cei mai puternici, mai agresivi şi mai înclinaţi spre război. Scopul său este de a  nimici poporul sfinţilor, oriunde ar fi, şi oricum s-ar numi, de la începutul şi până la finalul istoriei pământului. El face experimente pe oameni şi dezvoltă armamentul cel mai modern posibil pentru a fi folosit în bătălia finală împotriva  Regelui de drept al pământului, Iisus Hristos. Satana nu porneşte de la premiza că va pierde bătălia cu Iisus Hristos, el luptă pentru victorie. Cu o lume înarmată până în dinţi, şi sub comandă unică, el speră să câştige bătălia finală.

Revenind asupra textului  iniţial, observăm că ţapul grecesc avea un corn mare între ochi, pe zona fronto-nazală, asemenea rinocerilor. Cornul era plasat între ochi pentru a desemna puterea de penetrare şi, în acelaşi timp, precizia matematică a atacurilor sale, datorate celor doi ochi care văd şi apreciază telemetric când şi unde să atace.

Datorită vederii binoculare, detaliate şi precise asupra terenului de luptă şi asupra adversarului, cornul grecesc a reuşit să distrugă rapid berbecele  persan, care avea două coarne situate normal pe cap. Arma de luptă a ţapului era  net superioară berbecelui, din moment ce era robustă,  cu orientare spre locul luptei şi cu vizibilitate excelentă. Ochii au fost, de fapt,  negustorii greci care aduceau toate informaţiile despre  bogăţiile Persiei, şi generalii care au luptat ca mercenari, cunoscând toate tehnicile şi strategia armatei persane.

Xenofon descrie participarea unui corp expediţionar de zece mii de mercenari greci în războiul dintre Cirus cel Tânăr şi fratele său Artaxerxes al II lea, în anul 401 î.Ch, pentru  tronul  imperiului Persan. Cei doi pretendenţi la tron s-au înfruntat militar în  bătălia de la Cunaxa, din Mesopotamia, unde  Cyrus cel Tânăr a murit  datorită unei răni din timpul luptei. Pentru că nu au vrut să se supună lui Artaxerxes, grecii au părăsit câmpul de luptă  în mod organizat, croindu-şi drum prin Mesopotamia, Armenia şi Cappadocia timp de şapte luni, de fapt, au străbătut tot Imperiul Persan  fără ca armatele satrapilor să-i poată opri.

Epopeea lor a fost scrisă de Xenofon, unul dintre generalii participanţi la  expediţia  celor  zece mii de eroi în cartea Anabasis. * Istoricul Xenofon a fost martor al evenimentelor  şi a condus, alături de Herisofos, corpul expediţionarilor greci spre patrie.

 Instruirea unor generaţii întregi de războinici, de către mercenarii care au cutreierat lumea, a dus la perfecţionarea tehnicilor de luptă  ale armatelor greceşti, cu mult peste  capacităţile  armatelor persane. Cu astfel de  militari experimentaţi şi cunoscători ai locurilor şi obiceiurilor din imperiul Persan, nu este de mirare că Alexandru Macedon l-a cucerit atât de rapid, peste doar câteva decenii.

*Enciclopedia Antichităţii,de Horia C.Matei 
 Portdrapelul dorinţelor de cucerire a grecilor  a fost Alexandru Macedon, fiul lui Filip al II-lea. La douăzeci de ani, el ajungea rege şi chema toate cetăţile greceşti la luptă contra Medopersiei. Alexandru nu a stăpânit niciodată ca un tiran peste greci. El a obţinut sprijinul lor doar pentru a se  răzbuna pe perşi, pentru profanarea templelor Greciei în timpul războaielor cu aceştia. Dorinţa grecilor de răzbunare a coincis cu dorinţa lui Alexandru de aventură şi glorie. Imediat au fost adunate resursele materiale şi  militare necesare pentru realizarea  planurilor ambiţiosului rege macedonean.

De remarcat că Alexandru a mobilizat întreaga sa capacitate militară pentru războiul cu Medopersia. Treizeci de mii de soldaţi au fost puşi sub drapel, de fapt întreaga putere militară expediţionară de care dispunea Grecia reunită. Asemenea unui corn extrem de dur, cei treizeci de mii de  militari greci au distrus toată armata medoperşilor. Alexandru avea un număr mic de soldaţi extrem de disciplinaţi, comparativ cu  Persia, care deţinea un milion de militari moleşiţi de inactivitate şi de  bogăţie.

În trei bătălii cruciale, Granicos, din anul 334 î.Ch, Issos, din anul 333 î.Ch şi Gaugamela, din anul 331 î.Ch, Alexandru a distrus marele imperiu al Ahemenizilor medopersani. Imperiul Grec, nou format, avea două componente, una Europeană stabilă, formată din cetăţi relativ libere, şi una Asiatică, redusă la statutul de sclavie, datorită imperiilor  succesive care au stăpânit zona despotic. După cucerirea Imperiului Medopersan, Alexandru a decedat în anul 323 î.Ch, la doar 13 ani de la  înscăunare. Imperiul format de el s-a  împărţit în patru regate elenistice mai mici.

Daniel 8:8  Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot i s-a frînt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor.”

După moartea lui, între anii 323 î.Ch şi 310 î.Ch, imperiul a păstrat o oarecare formă de unitate, datorită existenţei urmaşului legitim la tron, Alexandru al IV-lea (născut la câteva luni după moartea lui Alexandru Macedon) şi a respectului purtat de generalii macedoneni familiei regale  a Argeazilor din  Macedonia. Din familia regală a mai rămas un fiu al lui Filip II, numit Aridaios, considerat şi el urmaş legitim la tron.

Generalii lui Alexandru au păstrat formal imperiul sub conducerea celor doi urmaşi, unul minor şi unul bolnav psihic. Amândoi erau reprezentaţi de un regent, desemnat de generalii lui Alexandru Macedon. Aridaios a murit asasinat din ordinul Olimpiei, mama lui Alexandru Macedon, urmat de Alexandru al IV-lea, asasinat de Casandru. A urmat un lung şir de războaie crâncene între diadohii lui Alexandru. La un moment dat, au existat cinci, şase, şapte şi chiar opt regate greceşti, rezultate din fărâmiţarea imperiului. Cei 30 de ani de războaie, duse între regatele elenistice, a fărâmiţat moştenirea macedoneanului. Profeţia menţionează doar patru, pentru că acestea erau cele mai puternice şi vizibile, în plan politic şi militar. În afară de faptul că regatele treceau, de  multe ori, de la un rege la altul, uneori nici nu aveau graniţe bine definite. Putem considera că un regat era în Africa, reprezentat de Egiptul Lagid, doua regate erau în Asia, reprezentate de  dinastia Seleucidă şi  de regele Lisimah, iar un regat deţinea Europa şi era reprezentat de dinastia Antigonidă. Lisimah a deţinut şi o mare parte din Macedonia propriu-zisă, în afara teritoriilor din Asia.

În general, controlul regelui asupra regatului său nu era total, din cauza trădărilor frecvente ale oraşelor cetăţi, dornice de mai multă independenţă şi de mai multe beneficii materiale. Regii celor patru regate primeau doar tributul aferent şi decideau politica externă a întregii regiuni controlate de ei. În rest, cetăţile se conduceau singure şi puteau să se asocieze între ele cum doreau, în limitele impuse de  rege. Regatele elenistice sunt descrise de profet ca împărţite în cele patru  vânturi ale cerurilor, în cele patru puncte cardinale.    

Din unul din cele patru regate a apărut un corn mic, o împărăţie destul de mică la început, care a dominat lumea  multă vreme. Pentru a nu exista confuzii de sensuri, în ceea ce priveşte  vânturile cerurilor, trebuie să căutăm în alte locuri din Biblie expresii care să definească cele patru puncte cardinale, est, vest, sud, nord, sau, în limbaj popular, răsărit, apus, miazăzi, miazănoapte.

Ieremia 49:36  Voi aduce asupra Elamului cele patru vânturi de la cele patru margini ale cerului, îi voi risipi în toate vânturile acestea, şi nu va fi nici un popor, la care să n-ajungă fugari din Elam.

Practic, ar fi imposibil de căutat pe tot pământul un corn ieşit de nicăieri, din cele patru vânturi. Am putea căuta cornul  în imperiul chinez, indian sau japonez, care sunt la fel de vechi ca şi cel  grecesc sau roman. Totuşi, în profeţie este vorba de imperii strict legate de acţiuni  ce interferă cu poporul sfinţilor, nu despre  China, India sau Japonia care nu au avut legături cu distrugerea  Templului  din Ierusalim. Textul are o anumită logică peste care nu se poate trece, fără a afecta grav sensul mesajului.

Ţapul este  împărăţia Greciei şi constituie baza puterii cornului mare dintre ochii săi, adică primul împărat al imperiului grecesc, care deţinea puterea absolută, fără a ţine cont de dorinţele poporului. Cornul ţapului s-a frânt şi în locul lui au crescut patru coarne mari, în patru puncte cardinale. Este clar că tot din populaţiile conduse de greci apar cele patru regate elenistice, pentru că tot din ţap cresc şi tot din zona fronto-nazală a acestuia, în locul vechiului corn. Ţapul nu a dispărut după ruperea cornului mare, ci a fost trecut în plan secundar, datorită despotismului regilor care au condus  imperiile elenistice.

Naţiunea greacă  reprezintă ţapul, iar profeţia vrea să arate că  nu mai deţinea un rol important în luarea deciziilor, ci  constituia doar rezervorul populaţional necesar pentru recrutarea  trupelor de elită şi a guvernatorilor regionali. Lumea din vremea aceea era o lume greacă prin excelenţă, pentru că nu existau  alte limite, nu se ştia despre americi sau alte zări ale lumii. Tot ce cuprindea lumea era cutreierat de caravanele negustorilor greci, sau de corăbiile lor, protejate de armată. Grecii au cuprins cele patru puncte cardinale ale lumii pentru că, atât cât cunoşteau şi stăpâneau grecii, atât ştia lumea contemporană lor. Practic, orice colţ al lumii cunoscute avea câte un port sau oraş grecesc înfiinţat.

Dacă dintr-un corn, sau din patru vânturi ale cerurilor, a ieşit un altul mic, este tot una, pentru că lumea era de fapt o lume stăpânită la propriu şi la figurat de greci. Profeţia  trece peste  perioada elenistică şi oferă detalii despre următorul imperiu al lumii, următorul corn, desprins din zbuciumul  social şi militar al epocii, Roma.

Lumea în care sa născut noul corn roman era greacă şi, prin urmare, a luat resursele din ea. De aceea, cornul apare descris ieşind din unul din cele patru regate elenistice, o ramură nouă a unui corn deja puternic, un fel de mutaţie genetică care consumă resursele celorlalţi competitori. Mutantul roman, apărut peste lumea greacă, a  împrumutat tot ce au avut celelalte coarne, a ocupat spaţiul lor, a folosit logistica lor, facilităţile lor şi a mai adăugat,  în plus, putere de distrugere, prin dezvoltarea excesivă a capacităţilor militare. Roma conducea, de fapt, o lume grecească, pentru că se născuse ca  mutant parazitar pe unul din coarnele ţapului, dar  stăpânea, prin proprii centri de comandă, care  nu mai aparţineau lumii greceşti, ci lumii proprii, lumii latine.

Nu putem trece mai departe fără a observa că Statele Unite ale Americii de azi s-au dezvoltat  parazitar pe o lume europeană, pe care o stăpâneşte de facto, şi de unde îşi trage resursele culturale şi rădăcinile istorice. După cum Roma  şi-a dezvoltat  excesiv  componenta militară, tor aşa America  are în prezent o componentă militară exagerat de puternică, prin care va proceda la dominaţia lumii. America de Nord are înfăţişare de miel, coarne de miel şi gură care vorbeşte ca un balaur. Masca democraţiei americane este  faţa care ascunde cel mai monstruos balaur militar al lumii contemporane, gata să înghită rapid pe oricine-i cade în gheare.

Similitudinea mutanţilor este evidentă, Roma a apărut mică şi neînsemnată pe structura unui regat elenistic, SUA a apărut ca o naţiune mică şi neînsemnată de colonişti dependenţi de imperiul Britanic. Romanii s-au dezvoltat pe structura  realizată de greci, iar SUA s-a dezvoltat parazitar pe structura  formată de britanici. Lumea condusă de romani era de fapt o lume  greco-romană, lumea  condusă de americani este  anglo-americană.

Data apariţiei cornului cel mic trebuie căutată undeva între dispariţia lui Alexandru al IV-lea, asasinat în anul 310 î.Ch de Casandru, şi dispariţia unuia dintre regate, în anul 280 î.Ch, prin moartea lui Ptolemeu Keraunos. Practic, în interval de 30 de ani trebuia să apară cornul cel mic. Dispariţia unuia dintre regate, în anul 280 î.Ch, limitează căutările noastre până în acel an, pentru a păstra datele profeţiei, care vorbesc de patru regate, nu de trei .

În anul 279, Ptolemeu Keraunos, rege al Macedoniei, era înfrânt de Celţi şi murea pe câmpul de bătălie de lângă Lisimaheia. Regatul Macedonean rămânea fără urmaşi. Antigonos Gonatas, urmaşul lui Demetrios, înfrângea armatele celţilor, devenind rege şi peste macedoneni. Dispărea, astfel, unul din cele patru regate ale diadohilor. Din acel moment nu mai existau patru regate, ci doar trei,  şi deci, nu mai  prezintă interes pentru profeţie, care face referire doar la patru.      

             Istoria confirmă că în intervalul de timp  30 de ani, amintit anterior, nu a apărut altă mare putere  decât Roma şi nu avem cum să căutăm în altă parte împlinirea profeţiei. Trebuie să descoperim data la care a început ascensiunea Romei şi trebuie să cercetăm dacă descrierea dată de înger se potriveşte cu realitatea istorică, scrisă în alte documente ale vremii.

 Pe când Alexandru pornea în orient marea sa aventură, se prefigura  la orizontul istoriei un stat format din oameni robuşti, agricultori prin excelenţă, cu principii morale bine definite, austeri în viaţa de zi cu zi, dar şi în cea publică. Acest nou stat era de fapt o cetate, numită Roma, care, parcurgând mai multe secole de frământări şi lupte crâncene cu vecinii, a ajuns să fie un arbitru important în lumea occidentală, departe de puternicele armate greceşti din orient. Roma aparţinea naţiunii italice, prima  mare naţiune a peninsulei, pretendentă la  dominaţia  întregii zone. În cadrul naţiunii italice, Roma a deţinut un rol dominant şi a reuşit să impună  legile sale şi voinţa sa politică triburilor înrudite  din jur.

În jurul anilor 350 î.Ch, Roma declanşa un război sângeros cu etruscii şi cu samniţii. Etruscii au fost înfrânţi, urmând ca peste câteva secole să fie asimilaţi în populaţia italică. În nord-est trăiau Samniţii, un popor înrudit cu italicii, dar independent şi puternic. Ei reprezentau a doua mare naţiune a Italiei, care lupta pentru hegemonie în peninsulă. Samniţii au rezistat unor razboaie  grele, purtate uneori pe o perioadă de peste 30 de ani. În momentul  apariţiei Romei, majoritatea teritoriului italic era dominat comercial şi militar de greci. Însăşi denumirea de Grecia Mare (Grecia Magna),  atribuită peninsulei italice de către greci, arată de ce profeţia din Daniel afirmă că din unul din cele patru coarne a crescut cornul cel mic.

Puternice flote greceşti controlau, practic, accesul în zonă şi implicit dezvoltarea regională. Până în secolul III î.Ch, Roma a fost, de multe ori, în faţa dezastrului naţional, datorită  grecilor din peninsula Italică sau datorită cartaginezilor, urmaşii fenicienilor  din Tir şi Sidon. Grecii şi cartaginezii au ajuns la un stadiu al dezvoltării materiale extrem de avansat şi au început să decadă în imoralitate, cheltuind averi uriaşe pentru desfrâu, neglijând astfel apărarea ţărilor lor.

Dezvoltarea Imperiului Roman a fost  lentă  şi firavă la început, aşa cum menţionează textul:,,s-a mărit nespus de mult ”, fără a preciza o acţiune rapidă, aşa cum a fost cazul Greciei. Roma a fost iniţial o cetate-stat care,  de mică ce era,  a fost de multe ori în postura de a fi distrusă. Ea a devenit, după secole de războaie crâncene, o mică putere locală (în jurul anului 300 î.Ch.). Nefiind un pericol real pentru marile puteri ale lumii de atunci, Roma nu a fost luată în seamă, din diverse motive, şi mai ales datorită luptelor interne dintre regii rămaşi  să conducă cele patru regate ale imperiului postalexandrin.

Textul spune că din unul din ele a ieşit un corn mic. Momentul ieşirii cornului mic este extrem de important. Cornul nu exista ca entitate statală puternică, asemenea Mezilor şi Perşilor, nici nu avea o structură organizatorică bine definită, ca grecii. Cornul mic aparţinea lumii greceşti, pentru că apărea din coarnele rezultate după dispariţia marelui corn din fruntea ţapului. Roma nu mai este descrisă în cap. 8 ca un  alt animal care să vină dintr-o zonă anume a pământului, ci este descrisă ca un corn mic ieşit dintr-unul din  coarnele greceşti.

 Folosirea  unui corn ca model pentru a descrie anumite împărăţii nu este întâmplătoare. Cornul reprezintă partea cea mai dură a puterii, exteriorizarea  capacităţii de apărare şi de atac al unui animal. Coarnele greceşti sunt expresia concentrării puterii militare absolute în cele patru regate, descrise de Daniel. Masele  de oameni  care constituiau  respectivele regate nu mai aveau nici un rol în luarea deciziilor, ca în cazul berbecelui sau al ţapului. Puterea militară concentrată în mâna unor tirani au adus  naţiunile la statutul de masă amorfă, monedă de schimb şi supuşi obligaţi să plătească biruri pentru mai marii lumii. Dacă berbecele reprezenta naţiunea medopersană, dacă  ţapul reprezenta naţiunea greacă, coarnele reprezentau  puterea absolută concentrată  şi rezultată din toate aceste naţiuni la un loc, putere încăpută în mâna tiranilor lumii.

Grecii şi Perşii au reprezentat  puteri ce au rezultat din voinţa unor naţiuni. Regatele elenistice, rezultate din descompunerea imperiului grec, nu au mai reprezentat voinţa unor naţiuni, ci ambiţiile unor conducători militari, a căror forţă o dădeau mercenarii plătiţi bine din impozitele luate cu forţa de la toate popoarele din teritoriul ce le-a căzut la împărţeală la masa tratativelor, sau  pe câmpul de luptă.

Cornul mic este descris ca un rezultat pervers al acestor jocuri făcute de indivizi extrem de puternici şi de războinici. Acolo unde puterea era concentrată   la maxim în mâna a doar patru regi, acolo s-a produs un efect pervers al  puterii absolute. Chiar în interiorul  unui regat  absolutist, într-un colţ  uitat de lume, la periferia  puterii, s-a ridicat cea mai mare forţă a lumii, un corn mic, o concentrare  absolută de putere  într-o structură neobservată pănă atunci. Sentimentul naţional nu mai reprezenta o virtute pentru greci şi cartaginezi şi, în consecinţă, armatele lor au devenit vulnerabile. O parte a Siciliei era stăpânită de cartaginezi, aşa numiţii puni, o altă parte a Siciliei era stăpânită de regatul Siracuzei, condus de un rege grec. În nord vestul peninsulei italice trăiau Etruscii, un popor destul de puternic, dar  extrem de depravat şi superstiţios. Etruscii, grecii şi cartaginezii au început să se lupte între ei pentru  hegemonie în  Marea Mediterană şi în insulele din jurul Italiei. În aceste condiţii, nu a fost greu pentru Roma să-i cucerească rând pe rând. Ultimii regi greci ce au stăpânit teritoriile situate în peninsula Italică au fost Agathokles, în insula Sicilia şi Pyrrhos, în peninsula Italică. Phyrrhos a  fost  soldat  sub comanda lui Antigonos, bătrânul mareşal al lui Alexandru Macedon. Ulterior s-a căsătorit cu Antigona, fiica vitregă a lui Ptolemeu Lagidul, regele Egiptului.

Roma a crescut  într-un  mediul  viciat de absolutism şi, de aceea, s-a alimentat cu ceea ce era mai dur în lumea ei de naştere. Cornul mic, hrănit cu duritatea celor patru regate  despotice nu putea să crească altfel decât plin de toată puterea lor discreţionară, adunată la un loc. Afirmaţiile de mai sus par jocuri de cuvinte, dar realitatea a fost mai dură decât orice imaginaţie posibilă.

Nu avem dreptul să trecem mai departe fără a observa că, în zilele noastre, SUA  a apărut din Imperiul Britanic, ajuns la apogeul puterii sale. Dintr-un Imperiu  Britanic  ce stăpânea  lumea întreagă prin forţa sa  navală, asemenea grecilor, a ieşit o altă forţă  militară care a dus   arta războiului la desăvârşire.

             Observăm că Biblia spune despre cornul cel mic că s-a extins spre  sud şi est, după care a urmat Ţara cea Minunată. Profeţia s-a împlinit cu maximă acurateţe. După cucerirea Greciei, a urmat ascensiunea Romei spre Orientul Mijlociu unde,  până la urmă, a distrus Templul din Ierusalim.

Întorcându-ne la  modelul static, din al doilea capitol al cărţii lui Daniel, trebuie să observăm că  ordinea   apariţiei imperiilor este cronologică şi, de aceea, Roma nu poate fi aşezată în alt context istoric, pentru că nu ar corespunde cu  modelul static. Modelul statuii din capitolul 2 ne obligă să luăm apariţia imperiilor în ordinea firească, după cum alcătuirea statuii era firească. Statuia avea cap, piept, mâini, abdomen, coapse, gambe şi picioare aşezate normal în ordinea  alcătuirii unui corp uman. Iosif Flavius  menţionează că Roma a fost  descrisă de Daniel  în cărţile sale, ceea ce devine punct de reper pentru orice  cercetător care studiază  istoria  descrisă de el.*

Modelul static al statuii  din capitolul 2  pune ordine în  cronologia imperiilor, pentru ca noi să nu căutăm  alte  începuturi pentru cornul cel mic. Până în anul 290 î.Ch Roma  a fost în pericol de a fi rasă de pe faţa pământului, când de etruscii aliaţi cu grecii, când de samniţii uniţi cu etruscii. Pentru a exemplifica fragilitatea lumii romane, trebuie amintită bătălia de la Caudium, din anul 321, în urma căreia întreaga armată romană a fost luată prizonieră de către  Samniţi. Doar  inabilitatea politică a unor lideri samniţi  i-au scăpat pe romani de la dezastru.

Cu toate acestea, în anul 290 î.Ch, Samniţii au fost înfrânţi definitiv în  bătălia de la Samnium. După anul 290 î.Ch, a urmat colonizarea zonei şi ocuparea întregii regiuni dintre marea Adriatică şi Marea Tireniană de către romani. Dominaţia greacă asupra lumii cunoscute a fost deplină până ce Roma a câştigat bătălia de la Samnium**.

De aceea, am identificat anul 290 î.Ch ca fiind anul în care Roma a devenit corn, pentru că atunci a început expansiunea  spre sud şi  cucerirea  întregii peninsule Italice, Siciliei şi Cartaginei. În anul 290 î.Ch încă mai existau cele patru  regate greceşti, desprinse din Imperiul Alexandrin. În această perioadă, la doar 20 de ani de la asasinarea ultimului moştenitor legal al lui Alexandru, diadohii erau angrenaţi în războaie fratricide de o violenţă fără precedent.

* Antichităţi Iudaice, cartea a IX- a,  de  Josephus Flavius

**Theodor Mommsen  Istoria Romană

Aşa se explică faptul că nimeni nu a mai purtat de grijă pretenţiilor Romei de a deveni o mare putere regională. Când  au mai rămas doar trei regate greceşti ( 279 î.Ch),  Roma era deja prea puternică pentru a mai fi nimicită.

Din anul 290 î.Ch, Roma nu a mai fost în pericol de a fi distrusă de nici o putere terestră sau maritimă. Demonstraţia a fost făcută la scurt timp, când Pyrrhos, regele Epirului şi al Greciei, protector al coloniilor din Italia, a încercat recucerirea Italiei din mâinile romanilor. Regele Pyrrhos a fost instruit militar sub comanda lui Antigonos, Demetrios şi Ptolemeu Lagidul. Regele însuşi mergea la luptă, fiind un viteaz, iar armata sa era compusă din veterani ai războaielor din orient.

              Falanga Macedoneană constituia o armă de temut, iar elefanţii de război au fost aduşi în Italia pentru că reprezentau cea mai puternică armă a vremii. Romanii nu au mai văzut elefanţi în luptă şi au fost cuprinşi de panică, din pricina puterii de distrugere a acestora. Cu toate acestea, romanii au reuşit să se replieze şi să pună pe fugă, atât falanga, cât şi elefanţii. Din acel moment, s-a impus o nouă organizare militară, numită legiune, care va  domina lumea ca tehnică de luptă şi de organizare, aproape o mie de ani.

 Ultima mare bătălie dintre noua putere, numită Roma, şi regele Pyrrhos, viteazul urmaş al diadohilor lui Alexandru Macedon, s-a dat în anul 275 î.Ch la Beneventum, în peninsula Italică. În bătălia de la Beneventum, Pyrrhos  a fost înfrânt şi a abandonat proiectul recuceririi Italiei, pentru că nu făcea faţă noii puteri militare. El s-a retras în Grecia, unde a  murit asasinat. După această bătălie, Roma a ocupat toată peninsula italică, apoi s-a năpustit asupra Cartaginei, în sud, şi i-a distrus flota care-i provocase atâtea pierderi. Roma, ca şi restul imperiilor lumii, s-a folosit de neînţelegerile dintre  greci, cartaginezi şi etrusci şi s-a aliat, când cu unii, când cu alţii, pentru a  obţine supremaţia în zona mediteraneeană .* Unii comentatori afirmă că Roma nu s-a ridicat dintr-unul din regatele greceşti, pentru că în Italia nu au ajuns regii  care au condus regatele elenistice.

Este ca şi cum s-ar vorbi de regatul Spaniei, din evul mediu, fără a se lua în consideraţie coloniile din America Latină, sau despre imperiul Britanic, fără a considera coloniile din America de nord. A spune că SUA  a apărut din teritorii ocupate de băştinaşii indieni este un non sens, pentru că  istoria confirmă că au apărut din fostele colonii Britanice, care  au dominat întreaga zonă.

*Theodor Mommsen  Istoria Romană

Băştinaşii Americii  au fost  supuşi cu brutalitate de către coloniştii britanici şi nu au avut nici un cuvânt în conducerea  politică a  teritoriului american. Nu băştinaşii indieni conduceau  America, ci coloniştii britanici, pentru că erau superiori din punct de vedere militar.

Tot aşa, nu băştinaşii italici au condus Italia timp de secole, ci grecii care deţineau supremaţia maritimă şi militară. La fel ca în Canaan, nu locuitorii băştinaşi sunt vizaţi de profeţia lui Daniel, ci conducătorii politico-militari ai zonei, pentru că ei făceau jocul în peninsula Italică. Roma a apărut din fostele colonii greceşti prin expansiune  treptată,  în toată zona controlată de acestea, mai întâi spre sud şi apoi spre est. Un nucleu dur al latinilor din Roma a reuşit să se impună în  zonă, datorită unui nou stil de viaţă şi a decăderii  lumii greceşti.

La sud, puternice cetăţi greceşti barau calea expansiunii Romei. Cartagina, situată tot la sud, era o putere militară maritimă suficient de mare care putea să distrugă Roma, dacă îşi unea forţele cu grecii. Numai că  ei aveau divergenţe serioase  în ceea ce priveşte coloniile din Sicilia şi nu s-au înţeles în apărarea comună contra Romei invadatoare. Războaiele dintre greci şi cartaginezi au fost  în folosul noii puteri  imperiale romane, după cum  rivalitatea dintre britanici, francezi şi spanioli a favorizat expansiunea SUA.

Roma este descrisă de  profeţia din capitolul 8 ca o continuare a lumii greceşti, pentru că a apărut ca un corn mic  dintre  alte patru coarne ale ţapului grecesc. Primul duşman puternic care-i stătea în cale Romei era Cartagina  fenicienilor, prin cele trei războaie punice purtate cu tenacitate, ceea ce a determinat  un vestit politician, pe nume Cato, să se prezinte în Senat şi să ceară zilnic nimicirea Cartaginei. Cato făcuse o obsesie din cucerirea duşmanului  de la sud, Cartagina.

După ce a îngenuncheat Cartagina, la sud, Roma a cucerit Grecia la est. Abia la urmă a cucerit Iudeea, situată la sud - est. Roma nu a îndrăznit să se aventureze spre est, spre Grecia, decât după ce a supus mai slabul rival de la sud, Cartagina, şi i-a preluat flota şi bogăţiile .

După anul 280 î.Ch, au rămas doar trei regate elenistice, care s-au războit între ele până în momentul cuceririi lor de cate Roma. Existenţa lor a fost zbuciumată şi nesigură, constituind tranziţia spre  al patru-lea imperiu universal.