SCLAVIA EVREILOR ÎN EGIPT ȘI ETERNITATEA SCLAVIEI ROMÂNEȘTI

SCLAVIA EVREILOR ÎN EGIPT ȘI ETERNITATEA SCLAVIEI ROMÂNEȘTI 
O comparație reușită între calvarul generației noastre și generația de evrei care au ieșit din Egipt și au fost plimbați prin deșert până au murit toți cei care au cunoscut sclavia. Se pare că o țară nu se poate construi pe o cultură a sclaviei. Cum noi suntem atinși genetic de microbul comunismului, este necesară o nouă generație de conducători, și nu numai. Partea din articol cu închinarea la noul zeu al democrației inventat de occidentali este discutabilă, dar omul este disperat la cei 70-80 de ani ai săi și nu mai are răbdare, așa că preferă să zică și el ceva într-un deșert al nepăsării, hoției și fărădelegii. Tocmai de aceea victoria Simonei Halep este o victorie a generației de după comunism, o generație care poate visa și poate construi ceva pe aceste vise. Din studiul istoriei exodului evreilor din Egipt am observat că reticența la nou venea din rândul celor mai ticăloși, fapt care a dus la nimicirea unora direct de către Dumnezeu iar a unora printr-un război civil între facțiunile care se opuneau schimbării și cele care doreau o națiune liberă și prosperă sub protecția unui Dumnezeu care le promisese libertatea și care-și respectase promisiunea. Dacă noua generație care se impune pe scena istoriei României crede că libertatea și prosperitatea se pot dobândi în afara moralei creștine, cred că au șansa să meargă spre un dezastru mult mai mare decât comunismul.
Articolul scris de Liceanu în ,,Revista 22” merita citit, cu  rezervele  necesare.

m.revista22.ro/70260305/mai-avem-13-ani-de-rezistat.html

,,Mai avem 13 ani de rezistat
Uitați-vă ce monștri s-au ridicat după acest potop al istoriei, cu noroiul șiroind de pe ei. 

Mai întâi o poveste. „Vrem să fim robi egiptenilor”

Știți povestea Exodului, nu? După vreo patru secole de sclavie petrecute de „fiii lui Israel” în pământ egiptean, Dumnezeu își aduce aminte de legământul făcut cu Avraam și hotărăște să-i scoată pe iudei din Egipt. Suntem, se pare, în vremea faraonului Ramses, prin anul 1290 înainte de Christos, iar numărul iudeilor aflați în Egipt în robie era, ne spune Biblia, de 600.000. Moise e cel pe care Iahve, Dumnezeul îndrăgostit, îl alege să-i ducă la împlinire hotărârea. El va conduce operațiunea „fugii din Egipt” și sub îndrumarea lui are loc traversarea deșertului în spre „Țara Făgăduinței” în care „curge laptele și mierea”. Moise e cel cu care, în timpul traversării, într-un tête-à-tête pe muntele Sinai, Dumnezeu reface legământul cu poporul lui Israel și tot el e cel căruia Dumnezeu îi dă „tablele” Decalogului, actul fondator al omenirii morale. Pe scurt, Moise e cel care-i scoate pe iudei din robie punându-i pe drumul spre libertate.

Dar, nu după multă vreme de la ieșirea din Egipt, „toată obștea fiilor lui Israel”, deși Dumnezeu le dăduse iudeilor în permanență semnele bunăvoinței sale, începe să cârtească: de ce au plecat ei din Egipt? Deși sclavi, spun ei, „ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate”. Nici unul dintre semnele divine ale însoțirii nu-i potolește. Supremul gest de răzvrătire are loc exact când, profitând de absența lui Moise angajat în faimosul dialog cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iudeii își calcă legământul, abandonează spiritul pur al Dumnezeului unic și-și fac zeu de închinare din statuia, fabricată ad hoc, a Vițelului de aur. Și totuși, deși ofensa e mare, Dumnezeu își iartă poporul pentru o ultimă oară. Însă când, ajunși în fața Pământului Făgăduinței, iudeii sunt cuprinși de panică și vor să se întoarcă în Egipt, mânia lui Dumnezeu nu mai poate fi oprită de Moise. Toți cei care s-au îndoit, toți cei care au cârtit și au regretat vremea robiei egiptene vor fi pedepsiți să rătăcească 40 de ani în pustiul Sinaiului. Nici unul dintre cei care traversaseră Marea Roșie, nici măcar Moise, nu va ajunge să pună piciorul în Canaan. Cei 40 de ani ai pedepsei reprezintă exact timpul necesar pentru primenirea unei generații. De atât era nevoie ca să dispară cei care cunoscuseră Egiptul și care erau periodic cuprinși de nostalgie după frumoșii ani ai robiei. Cum bine spune un exeget biblic: „Se vede treaba că Dumnezeu îi scosese din Egipt, dar nu scosese încă Egiptul din ei.”*

Noi, astăzi

De 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întîmplă cu noi. Iată, am ieșit din comunism, dar nu și comunismul din noi. După 1989 poporul român a făcut cu dumnezeul politicii moderne un legământ de democrație și libertate. Însă, de 27 de ani, el merge către Țara Făgăduinței plângând după Egipt. Nu am murit încă toți cei care ne-am născut atunci. Nu s-a primenit țara. Nu au trecut „cei 40 de ani”, vârsta unei generații. Nu s-a născut nici un Moise între noi. Nu întâmplător atât de mulți dintre cei care de zece zile, seară de seară, manifestează în toată țara au vârsta de 20-30 de ani. Sunt cei care, tocmai pentru că nu au crescut cu gustul robiei, vor intra în Canaanul democrației.

Și nu întâmplător astăzi arătăm așa cum arătăm. În România, nu Moise ne-a purtat prin pustiul tranziției către Țara Făgăduinței. Dimpotrivă. Cei care au stat la cârmă 27 de ani au fost: fii de „ilegaliști” crescuți în cultul tatălui comunist; fii de milițieni de sat care băteau sălbatic și făceau legea în fiecare fund de țară cot la cot cu secretarul de partid; elevii lui Ristea Priboi luați în 1977 (anul defecțiunii lui Pacepa) de la Ștefan Gheorghiu, de la Institutul de Științe Economice, de la Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI) – pentru a primeni cadrele DIE; ofițeri ai Securității și marii lor turnători. Mai toți, deveniți „oameni de afaceri”, ne-au împuțit imaginea capitalismului și a economiei de piață. Ce Dumnezeu puteai să aștepți de la acest mâl fecund al răului, care a acoperit țara după ce apele inundației comuniste s-au retras de peste noi? Uitați-vă ce monștri s-au ridicat după acest potop al istoriei, cu noroiul șiroind de pe ei. Uitați-vă la chipurile lor, la cefele lor, la fălcile lor, la pântecele lor, la dinții lor, la limba pe care o vorbesc, la aroganța  și tupeul lor, la felul în care se adună, se grupează și se regrupează mereu, la felul în care își pun rudele, prietenii și amantele în posturile-cheie ale țării, la felul în care își transformă în arme tocmai victimele sărăcite de ei, cărându-le prin țară cu lista și autocarul.

Cu ei vreți să ne ținem legământul făcut de ochii lumii cu dumnezeul democrației? Cu ei vreți să rămânem în UE? Nu vedeți că nici nu am gustat bine din civilizația Occidentului și ne  spun, prin glasul Academiei, al Partidului și al ofițerilor de la Interne ieșiți la pensie, că e mai bine să ne întoarcem la naționalismul râios și cu coada sus al lui Ceaușescu? Nu vedeți că, atunci când dau de greu, activiștii de azi scot din desaga cu provizii ideologice, cărticica securistă cu divizarea și destrămarea țării? PSD-ul de astăzi nu este un partid accidental de hoți, ci forma de supraviețuire a unei tradiții devenită regulă de căpătuială vreme de 45 de ani. Sunt toți cei care, ca preț al slugărniciei totale, primiseră dreptul să „stea lângă oala de carne și să mănânce pâine pe săturate”. Se obișnuiseră să fie cei care furau bucatele, apoi împărțeau prostimii schelete de pui vineți. Astăzi sfărâmă „tablele” statului de drept, pe care scrie, exact ca acum 3000 de ani, „să nu furi!”. E ridicol să le ceri, lor tocmai, să se reformeze și să se pună pe guvernat „de-a-devăratelea”. Trebuie să fii tare naiv să-ți imaginezi că dialogul cu ei este posibil. Ce să dialoghezi cu unul pe care-l prinzi noaptea că-ți cotrobăie în dulapul cu legi? Adevărul lor e mereu în urmă, în memoria robiei și a furtișagului și a arbitrarului din Țara Egipetului. Uitați-vă cum demolează edificiul democrației din toate părțile, părând că povestea cu ordonanța 13 n-ar fi decât unul dintre iepurii pe urmele căruia ne-au pus. Între timp și-au tras la dispoziție din buget miliarde de euro, și-au făcut „firme de casă”, au reînviat „Cântarea României” sub numele grețos de „Pasărea Măiastră”. Între timp, condamnații penali care vor să ne întoarcă în Egipt ne râd în nas din fotoliile Parlamentului.

Se pare că mai avem 13 ani de rezistat până vom intra în Țara Făgăduinței, în Țara statului de drept. Ei bine, da, dacă e nevoie vom sta în Piață 13 ani. Iar eu o să fiu cu voi, și am să vă țin pumnii de pe un norișor, dragii mei.”

NOTE _________________

*Brandt Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Isus și rădăcinile iudaice ale Euharistiei, trad. din engleză de Monica Broșteanu, București, Humanitas, p. 97.